Cuvânt-înainte

            Începând cu nr. 1 (57) din 2012, revista Institutului de Cercetări Juridice „Acad.Andrei Rădulescu” al Academiei Române revine la denumirea sa iniţială, cea de Studii şi Cercetări Juridice (SCJ) (Seria a III-a). Şi aceasta dintr-un îndoit motiv: pe de o parte, caracterul prea restrictiv, pentru o perioadă a integrării euroatlantice a ţării şi în condiţiile unei lumi mondializate, inclusiv în privinţa dreptului, al titlului adoptat în decembrie 1989[1], iar pe de alta din dorinţa de a releva valenţele tradiţiei şi a rămâne consecvenţi menirii definitorii a cercetării juridice fundamentale: aceea de a urmări, în timp şi spaţiu, manifestările constantelor dreptului. Din această a doua perspectivă, celebrul Cuvânt înainte[2] de început de drum al SCJ din primul său număr (1956),  care schiţa programul de activitate deopotrivă pentru ICJ şi revista sa, ridica şi oferea un răspuns unei probleme fundamentale şi decisive, cea a constantelor dreptului şi o transforma în prioritate, care trebuia să-şi afle dezlegare în activitatea de viitor.

            Prin modul de punere a problemei, contribuţiile la rezolvarea ei şi, mai ales, graţie transformării şi oficializării constantelor dreptului ca obiectiv al cercetării juridice fundamentale din ţara noastră („oamenilor de ştiinţă grupaţi în jurul Institutului de cercetări juridice al Academiei R.P.R., precum şi ceilalţi oameni de ştiinţă din ţara noastră, lucrători în domeniul dreptului”), Cuvântul înainte avea valoarea unui adevărat manifest de legitimare şi programatic.

            Pentru a putea fi reînscris pe „lista oficială” a ştiinţelor acceptate şi a fi scos astfel de sub anatema de simplă expresie a „ideologiei burgheze” şi de „instrument al luptei de clasă”, dreptului i se impunea  o „concepţie materialist-dialectică”, sub umbrela căreia să se desfăşoare cercetarea juridică fundamentală. Din această perspectivă, Cuvântul înainte din 1956 are meritul de a fi oferit mai întâi, o nouă definiţie a dreptului, subordonată exigenţelor ideologice ale momentului istoric, în virtutea căreia acesta era deopotrivă o ştiinţă (menită să stabilească legile juridice obiective proprii) şi o tehnică (destinată ca printr-un complex de „artificii” sau de „procedee” să se asigure cu maximă eficacitate înserarea legilor juridice obiective, prin intermediul normelor, în viaţa socială) şi, odată cu aceasta, de a fi dezvoltat şi acreditat oficial teoria „constantelor dreptului” pe care a trasat-o ca obiectiv programatic de analiză şi studiu ale cercetării ştiinţifice fundamentale în domeniu. Nu în ultimul rând, „ştiinţa” dreptului a fost astfel salvată de la a rămâne la statutul ingrat de interpretare mecanică a unor documente oficiale şi integrată cercetării ştiinţifice fundamentale[3].

            Formula de „compromis salvator” şi acceptabil este evidentă prin chiar textul studiului introductiv: spre a-şi permite existenţa, cercetarea juridică, desfăşurată atunci în cadrul ICJ de cele mai reprezentative personalităţi ale dreptului românesc ale timpului, trebuia să se accepte formularea unei „concepţii materialist-dialectice a dreptului”, şi primea ca salvare şi soluţie de ieşire din impasul moral-intelectual major, continuarea tradiţiei şi o anumită depolitizare a cercetărilor, prin subterfugiul „constantelor dreptului”.

            Desigur, de-a lungul celor 34 de ani care au urmat până în decembrie 1989, cercetarea juridică fundamentală şi rezultatele sale publicate în SCJ s-au desfăşurat în contextul acestui compromis, dar o evaluare corectă ne arată că, „dând cezarului ce este al cezarului” ele au rămas în mod esenţial ataşate obiectivelor constantelor dreptului. Aşa s-au realizat lucrări reprezentative precum Explicaţiile teoretice ale codului penal şi cele ale codului de procedură penală, sub coordonarea profesorului Vintilă Dongoroz, Tratatul de drept civil iniţiat în 1967 sub conducerea prof.Traian Ionaşcu, primul volum al  preconizatului Tratat de drept civil din 1989 (coordonator acad.Paul Cosmovici), demersurile ştiinţifice de elaborare şi fundamentare teoretică a proiectului unui nou Cod civil şi valoroasele lucrări privind răspunderea civilă delictuală şi moştenirea, datorate profesorului Mihail Eliescu, construcţiile teoretice referitoare la drepturile reale principale,  în respectivele condiţii social-istorice elaborate de prof. Traian Ionaşcu şi dr. Salvador Brădeanu, cercetările şi articolele vizând ramuri de drept precum dreptul de proprietate intelectuală (cu contribuţiile excepţionale ale dr. doc. Yolanda Eminescu), dreptul cooperatist, criminologiei ş.a.

            Din păcate, după decembrie 1989, în condiţiile tranziţiei şi reformulării radicale a opţiunilor social-politice şi economice, obiectivele cercetării ştiinţifice fundamentale şi rezultatele sale valorificate prin publicare în paginile SDR au cunoscut evoluţii sinuoase, ignorând uneori reperul constantelor dreptului, sau nemenţinându-l întrutotul. Tranziţia îndelungată, sinuoasă, fără orizonturi clare a întâmpinat recongigurarea opţiunilor ferme în materie. Adaptarea la cerinţele noilor date social-economice s-a dovedit dificilă şi puţin favorabilă dezvoltării cercetării fundamentale, inclusiv în domeniul dreptului. Mult aşteptata reaşezare şi speranţele relansării după integrarea României în Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) sunt întârziate de apariţia recesiunii şi a crizei financiare mondiale. „Stagnarea” favorizată astfel de nefavorabila conjunctură economică nu trebuie să constituie însă un obstacol de netrecut în  continuarea şi chiar relansarea, cu forţele relativ precare existente, a cercetării juridice fundamentale. În orice caz, existenţa unor linii programatice ale desfăşurării sale viitoare, implicit, ale programului editorial al SCJ sunt absolut necesare. Este ceea ce ne propunem să relevăm în continuare, în aşteptarea unor timpuri mai faste.

            Sub semnul păstrării, adaptării şi modernizării semnificaţiilor acestor constante  o direcţie prioritară a cercetării ştiinţifice juridice fundamentale o va reprezenta analiza fenomenului mondializării dreptului şi a manifestărilor sale, în primul rând la nivelul conceptelor, principiilor şi instituţiilor lui fundamentale. Tendinţa uniformizării juridicului şi a instrumentelor sale de acţiune la nivelul întregii lumi, cel puţin în anumite materii, prin impunerea aceloraşi soluţii în toate ordinile interne de drept, este evidentă. A acţionat în aceast sens o serie de convenţii internaţionale vizând stabilirea unui drept uniform, adoptate în ultimele decenii ale veacului trecut, precum cele de la Geneva, privind scrisorile de schimb şi cecurile, cea de la Viena referitoare la vânzarea internaţională ori cele de la Haga în domeniul rezolvării conflictelor de legi. Un vector important al globlizării dreptului îl reprezintă astăzi extraordinara şi rapida circulaţie a informaţiei privind reglementările juridice, deciziile judiciare ori ideile doctrinei, care influenţează din ce în ce mai mult drepturile naţionale, dar şi orice act sau fapt juridic individual.

            Un loc aparte îl ocupă, într-un atare context, aşa-numitul  „drept global”, construit în jurul aşa-zisei „lex mercatoria” (înţeleasă ca normele comerţului internaţional, unanim acceptate şi general aplicate şi practicile agenţilor comerciali) şi regulile produse de marile firme transnaţionale, sub forma codurilor de conduită ori de arbitrajul internaţional prin intermediul jurisprudenţei sale.

            Această mondializare juridică are loc sub imperiul noii ordini mondiale instaurată post -1990, dominată de legile economiei pieţii libere, sub forma unei ofensive a conceptelor şi instituţiilor de drept anglo-saxon, în detrimentul celor de drept civil.

            În acelaşi timp, dar în strânsă legătură cu acest fenomen global se înregistrează tendinţa de uniformizare şi integrare, sub o formă mai complexă şi consistentă, a dreptului la nivelul marilor blocuri economice, precum Uniunea Europeană, vorbindu-se deja de emergenţa unui ius communis europaeum.

            O importanţă sporită o cunoaşte astfel analiza conexiunilor dintre dreptul naţional, cel al UE şi internaţional, influenţele reciproce în tendinţa lor generală spre sistem, în vederea optimizării lor. Aceasta nu trebuie să se facă însă prin ştergerea totală a tradiţiilor şi înlăturarea orcărui specific naţional. Dimpotrivă, „cheia” succesului ancorării în mondializare via europenizare o reprezintă pentru dreptul român post-modern întemeierea sa pe tradiţiile cele bune şi continuarea lor în conexiune şi potrivit exigenţelor noii arhitecturi globale, dar numai în măsura şi sub forma în care răspunde unei nevoi intrinseci şi exprimă cel mai bine posibil cerinţelor acesteia.

            Sunt evidente, de asemenea, modul de desemnare al noilor graniţe şi raporturi dintre dreptul public şi dreptul privat, în favoarea acestuia din urmă, care se infiltrează major spre toate zonele juridicului, conferind astfel nota dominantă procesului de mondializare.

            Amplul proces de recodificare a legislaţiei româneşti lansat în ultimul deceniu şi materializat în elaborarea şi adoptarea noilor coduri: civil, de procedură civilă, penal şi de procedură penală, presupune, la rândul său, un enorm efort de analiză şi fundamentare teoretică, consacrat, din păcate, mai ales aplicării şi perfecţionării reglementărilor sistematizate deja aprobate. Într-adevăr, precum în întreaga istorie de până acum a codificării moderne, în România, cu excepţia poate a codului penal şi codul de procedură penală din 1968, ştiinţa juridică nu a fost chemată să se implice în activitatea de fundamentare şi elaborare a viitoarelor complexe acte normative în amonte ci numai a posteriori, în aval, respectiv în interpretarea şi explicarea literei şi spiritului lor, spre a facilita astfel aplicarea şi realizarea prevederilor stabilite.

            O situaţie neobişnuită, explicabilă poate prin graba istoriei, dar fără justificări convingătoare, care nu serveşte, în orice caz, unei codificări realizate pe baze ştiinţifice şi promovării consecvente a valorilor autentice ale statului de drept.

            Cum, vorba cronicarului, „Nu sunt vremurile supt om, ci bietul om supt vremi”, vom încerca chiar şi în aceste condiţii, prin proiecte speciale de cercetare, ale căror rezultate vor fi valorificate şi prin publicarea lor în paginile SCJ, să elaborăm explicaţii bazele teoretice ale noilor coduri, astfel încât să clarificăm problemele pe care le ridică, creândule astfel premise solide perfecţionării conţinutului lor, prin voinţa legiuitorului şi de lămurire a semnificaţiilor acestora, urmând activitatea practică, de realizare a literei şi spiritului lor.

            Desigur, toate aceste direcţii prioritare de cercetare ştiinţifică vor fi subordonate în permananţă surprinderii modului în care constantele dreptului sunt prezentate şi se manifestă în cadrul noilor reglementări, transformările la care sunt supuse, în forma şi/sau substanţa lor, cerinţele de adaptare la noile realităţi, dezvoltându-se astfel teoria şi practica acestora.

            Studii şi Cercetări Juridice îşi va deschide cu generozitate paginile sale tuturor celor doritori a-şi răspândi, cu competenţă şi dăruire, ideile şi analizele lor în domeniu, valoroase şi reprezentative, din ţară şi străinătate, va încuraja tinerii cercetători în debutul şi afirmarea lor ştiinţifică, va fi receptivă noului şi autenticului, fără a ignora nevoia de continuitate şi manifesta respectul cuvenit tradiţiilor.

[1]Revista „Studii de Drept Românesc” (SDR), a apărut ca serie nouă a revistei „Studii şi Cercetări Juridice” în perioada octombrie 1989 – decembrie 2011 (nr.34 - 56); Pentru „programul” său şi al activităţii ICJ definit atunci sub impulsul repulsiilor şi iluziilor momentului istoric, a se vedea : Cercetarea ştiinţifică juridică la început de drum nou, în SDR, serie nouă, nr. 1, octombrie-decembrie, 1989, p. 303-307;

[2]„Înainte de toate, o întrebare care e firesc să stăruie în pragul oricărei activităţi juridice: are dreptul şi o realitate alta decât totalitatea formulelor, adică a dispoziţiilor normative în care se exprimă? Mai precis este dreptul numai totalitatea dispoziţiilor normative ce se aplică, la un moment dat, într-o colectivitate dată, sau mai există, distinct de dispoziţiile normative, o realitate căreia acele dispoziţii nu fac – mai bine sau mai puţin bine – decât să-i dea expresiune? Problema nu este de astăzi şi nici de ieri. Este atât de veche încât o putem socoti permanentă. În orice caz, de rezolvarea la care se ajunge, depinde, într-o largă măsură, orientarea cercetării ştiinţifice pe tărâmul dreptului”, Acad. Ion Gheorghe Maurer, Cuvânt înainte, rev. „Studii şi Cercetări Juridice”, an.I, nr.1/1956, p.11;

[3]„Într-adevăr, referinţele la clasici pe care le-am făcut nu pot constitui, încă, un răspuns – sau un răspuns definitiv – la întrebarea dacă întâlnim ori nu, în drept, anumite „constante” ..... Va fi necesar să se examineze diferitele instituţii juridice, în cadrul diverselor moduri de producţie. Prin urmare, acţiune de largă şi adâncită informare. Culegere a numeroase date. Şi, apoi, interpretarea atentă a datelor astfel adunate. Studiu, desigur, greu. Studiu de durată. Dar studiu indispensabil, deoarece numai în funcţie de rezultatele lui vom putea avea o imagine exactă a ceea ce înseamnă, într-adevăr, dreptul ...... cercetarea nu s-ar putea opri, totuşi, aci. Presupunând că s-ar ajunge la concluzia că există, în drept, anumite „constante”, va trebui să se lămurească în ce fel se explică existenţa lor. Am schiţat, mai sus, cu titlu de „ipoteze”, unele explicaţii posibile. Aceste explicaţii posibile sînt, însă, şi explicaţii reale? Ipotezele sînt oare de natură să se transforme în adevăr? Şi, admiţând că am fi în prezenţa unor explicaţii reale, sunt ele singurele explicaţii? Pe de altă parte, care este rolul fiecăreia dintre explicaţii în lămurirea „constantelor” dreptului? În ce măsură joacă una sau alta? Care e greutatea lor specifică? Deci, ca în atâtea alte domenii ale dreptului, o acumulare de necunoscute. Necunoscute care îşi aşteaptă rezolvarea; idem, p.56;